Tot se plânge pământul
La mine în cer
Și cu lava de lacrimi
Îmi bate în poartă,
Iubirea-i de humă
Nu vreau să-i mai cer,
Căci pacea-albastră
Între noi este moartă.

Se răzbună și-și bate
Arama în turle,
Și cu suliți din brațe
Blesteamă înaltul,
Pune-n focuri păgâne
Icoane să-mi urle
Și a vocilor ură
Își topește asfaltul.

Dau poruncă și norii
Îi vor stinge păcatul,
Peste morți, peste vii
O tăcere apune,
Într-o noapte eternă
Se îneacă asaltul
Și spre cer ridicată
Doar o cruce rămâne.

Mă cuprinde o milă
De ea și de mine
Și îl iert doar pe el,
Neiertatul sunt eu,
Nu mai vreau rugăciunea
Lumânării creștine,
Tot ce vreau e în mine
Și în sufletul meu.

Mă trezește din somn
Umbra nucului nostru,
Într-un un ceas osândit
Dar de tine iertat,
Sunt salvatul din vis,
Rod al somnului monstru,
Nu mai vreau nici să dorm
Nici să fiu neiertat.