Încă mai sunt cu ce-a rămas din mine
În cercul ăsta moale, fărâmă de pământ,
Mi s-a-ntâmplat să mai și mor, ca tine
Dar m-am întors, să fim născuți pe rând.

Și iar îi aduc cerului nerăbdător, aminte,
De cei doi ani de aripi, ce ne-a îndurerat
Cu rănile deschise, noi semănam cuvinte,
Sfârșitul din poeme, doar eu l-am apucat.

Și ca o frunză ce mi-ai rămas desprinsă,
Nehotărâtă-ascunsă în versul meu umil,
Eu ți l-am scris pe-obraji de fată plânsă
Cu neuscate lacrimi, de la al tău copil.

Te-așteaptă o fetiță în alb ca o mireasă,
Ține-n buchet o cheie aproape ruginită,
Ce noapte și ce frig e pân' la ea acasă,
Doar uneori zâmbește, să pară fericită.

O noapte a murit, se naște-o dimineață,
Iubesc același cer ce noi l-am semănat,
În palmă încă țin, ce mi-ai dorit o viață,
O-ndrăgostită vară cu gândul resemnat.