Duduie hornul de râsul focului din soba iernii
Fericit când își topește flacăra pe umbra rece,
Noaptea pe afară,-adună din zăpadă toți cocenii
Și cuvintele stau calde, poate îngerul va trece.

Și în minte iți fac brad cântecele de înfrângeri,
Îți aprind o apă caldă și cu ea să te-ncălzești,
Spală-te de smoala albă și de vechile atingeri
Și va plânge iar pe tine grija palmei părintești.

Eu sub brad am agățat cu un singur fir de stele
Munții ce-i aveam pitiți sub o iarnă despletită,
Dacă lacrimile-ți curg, umple lumânări cu ele,
Să le-aprinzi de ruga trece gura mea neauzită.

Să agăț în pom ghețare ce încep să se topească
Și-o să-i fac ramă din sălcii, lacului de apă vie,
Unde nu-ți ajunge iarna de nevoie să tânjească,
Dacă urmele de răni pe sub brad n-o să mai fie.

Stau afară și-am să-ți cânt la ferestrele închise,
Noaptea tremură ca biciul cu opincile-n picioare,
Aud glasul tău din casă, în zăpadă nu sunt vise,
Plugușorul să-mi audă și-ngheațata-mbrățișare.