Verde fiind,
am vrut mai mult, mereu mai mult.
Ignorând,
că oamenii-s trecători :-)
lăsând în urma lor,
albastru dor.

Îi întâlnești,
îi indrăgești,
pe unii îi iubești,
și te scrântești,
în toate căutându-i,
nicăieri aflându-i!

De ce?
Atâtea,
păsări călătoare,
cărări neumblate,
intrebări fără răspuns...

De ce?
Prea puține,
clipe neprețuite,
adevăruri împărtășite
și inimi împăcate.

Și-n spatiul ăsta infinit
am rătăcit cândva...
atașându-ne disfuncțional
și imprevizibil...
de iluzii.