Mi te strecori în vis,
în gândul cel mai aproape de marginea pământului,
luminos și clar ca o petală de vară cenușie,
în mâna Lui Dumnezeu,
să-mi spui că umblarea pe apă este doar o aprindere ce se naște din conviețuirea sufletului cu seninul,

poate o fi chiar viața prin care ne înmuiem degetele
îndeajuns să lăsam dragostea să ne coacă,
iar apoi să rodim
în tăcere.

M-a găsit setea, în purtarea ireproșabilă a sfinților,
risipind întunericul și toate umbrele care m-au ascuns frumuseții.
Te privesc iar ochii mei trec de camera îngerilor,
te urmez cu toată dragostea unei mame în care viața se întoarce de pe-o parte pe alta să-și găsească cel mai bun loc în lumină.

Tu ești micuță acum
dar totuși ai învățat că zborul este o dimineață în care umbrele se topesc.

Cu imaginea vieții îngropate în pulberea de pe stradă,
cuvintele noastre
limpezesc visul din urmă.