Am o memorie foarte slabă.
Probabil de aceea sunt fericită.
Pot să mă bucur la nesfârșit de aceleași lucruri simple de parcă le-aș experimenta pentru prima oară.

Pot să trăiesc în prezent, să nu mă tragă nimic într-un con de umbră cu țipete și degete negre zgâriind pielea.

Sunt o fată banală, de o frumusețe cuminte și docilă,
totuși sunt momente doppelgänger care se suprapun peste pelicula subțire de aparență,
scot la suprafață partea mea înnecată,
ținută departe de lume,
fața mea albastră de ură și mi se face rușine.

E absolut normal,
mă comport în concordanță cu regulile sociale,
sunt un cetatean respectabil cu ștampile de vot pe buletin și un joint în buzunarul din dreapta.

Din când în când îl aprind pe malul unei mări,
în apropierea unui parc de distracții,
ascult cum râsetele copiilor se sparg de valuri,
ascult cum fricile mi se închid în scoici.

Un prieten scanează cerul cu o aplicație și îmi arată constelațiile, toate planetele de pe cer,
mi se pare uimitor,
mi-aș dori să fie la fel de simplu cu tăcerile tale întunecate și spontane,
să le pot identifica sursele,

închid ochii,
las valurile să îmi ude cizmele,
să îmi ajungă la piele,

să mă trezesc
și să mă conving
că viața mea nu e toată de fapt un vis
și că oricând aș putea începe să pierd totul.