Cuvânt înainte:
În labirintul existenței, ne oglindim adesea în iubiri care nu ne sunt casă, ci închisoare.
Camelia Oprița ne invită să asistaţi la un act de curaj suprem: confruntarea cu propria reflexie și sfărâmarea măștilor impuse de trecut. „Plata” despre care autoarea vorbește nu este una materială, ci o jertfă a spiritului care a cunoscut „apa moartă” pentru a prețui, în sfârșit, lumina adevărată. Această poezie este cronica unei eliberări, un strigăt care transformă cioburile durerii în nisipul fin al unui nou început.


Timpul meu e o oglindă cu ieșiri întortocheate,
Ridicată din abisul unei minți ce stă să cadă,
Gândurile-mi curg în iureș, ape moarte și turbate,
Căutând un țărm de rază în a beznei reci dovadă.

Mă izbesc de o eroare, lanț vechi ce mă târăște
În fața oglinzii mari, cu efect crud de ziuă,
Un chip străin, cu mască, prin ea mă urmărește,
O alură cunoscută, de umbre o fâșiuă.
„Cine ești?” întreabă inima, de spaimă tresărită,
Iar reflexia răspunde: „Tu ești cea rătăcită!”

Știu povestea de pe vremea când eram un ciob de sticlă,
Două note în acorduri, suflet închis cu cheia,
Credeam că dragostea-i lumină, nu o frică mică,
Când imnul celuilalt era, în noi, scânteia.
Dar pot fi puse sentimente pe-un taler de balanță,
La un loc cu banii, greutăți de circumstanță?

Oglinda vrea să mă înghită, în dosul ei de gheață,
Unde totu-i ireversibil și lumina e-n declin,
Nu știam că acea iubire n-avea sâmbur de viață,
Ci era o apă moartă, un potir umplut cu chin.
Puțin câte puțin, mi-a supt strălucirea din privire,
Transformând în datorie visul de împlinire.

Dar curajul de-a înfrunta-o e un strigăt de nisip,
Vreau să-i văd cioburile sparte, sfărâmate-n praf de stele,
Să nu mai pot distinge în ea niciun vechi chip,
Să ies, în sfârșit, curată, din rănile mele!
Uită-te la mine! Am plătit deja, am plătit!
Cu vârf și îndesat, destinul mi l-am mântuit!


Pubblicată de - REVISTA PLUMB ( iulie 2022 ) Uniunea Scriitorilor Români - Filiala BACĂU