când încetezi să te mai vindeci, e ca și cum ai săpa

în pereții camerei tale:

aceasta nu mai e camera mea.

te trezești înfășurată în mătăsuri albe,

într-un pământ negru,

reavăn, abia întors.

dar nu ești moartă; ești vie, mai vie ca oricând,

ai vise,

pentru că dormi,

și în visele tale iarna răsare ca un soare.

ai lăsat

inimi și orhidee să se veștejească pe pervaz,

particule atomice

din bombele cu hidrogen

aruncate demult în deșerturile Americii.

//

ți-au luat trupul de acasă și l-au învelit

în otravă.

cineva cu brațe moi te-a smuls din pat,

cineva care știa ce se întâmplă cu tine

când dormi

te-a așezat pe pervaz

alături de inimă și flori,

dar brațele îți lipseau.

voiai să te strângă la piept,

să te mângâie—

în schimb, te-au împins mai departe.

o clipă doar, și dedesubt s-a așezat liniștea: calm,

pace,

și-apoi distorsionare—o lume frântă,

ca și cum ai privi printr-o lentilă opacă

spre soarele slab de iarnă.

acum,

un tren lung, gol, trece prin fața ta,

izbind gara,

și asta nu te mai sperie.

te afli în pământul moale, rece,

îmbrăcată într-o rochie frumoasă

pe care ți-ai cumpărat-o de la Zara.

stăteai singură în camera ta,

te priveai în oglindă—

o clipă doar, și brațele

te-au cuprins din nou.

dar acum știai ce avea să urmeze,

și-ai rămas încremenită,

nu ai făcut nimic,

iar

soarele de iarnă abia răsărea.