Veșnic nemulțumitul, cu picior de lemn,
își leagă orgoliul de catarg, ca pe-un steag strâmb.
Bunul-simț, sub un plasture jegos,
doarme, părăsit ca o busolă stricată.
Cu cârligul bont zgârâie hârtia,
crezând că scrie sentințe de mare căpitan,
dar nu-i decât o macara ruginită
care scârțâie la fiecare val de poezie.
Pe umăr, papagalul, consilier de carton,
îi repetă tâmpenii cu o voce pițigăiată,
iar el le-mbuteliază în sticle de rom ieftin
și le aruncă spre țărm, sperând să le tranforme marea în epistole.
Jerfește mateloți imaginari,
îi azvârle în mare pe rând,
ca și cum răzbunarea s-ar împlini
aruncând cu metafore
Tot ce reușește este să se-mbete în propriul ecou.
Se crede vreun pirat al cuvintelor,
dar n-are nici sabie, nici pradă.
E doar un clovn care face gargară
pe puntea goală a propriei importanțe.
Ar putea rămâne clovn. Circul se vine ca pâinea caldă.
Să urle, să fluture, să scuipe!
Marea nu-l aude.
Îl râde cu spume la gura valurilor sale
care nu țin cont de părerile unui papagal,
iar corăbiile serioase nu opresc în portul lui.