De ce moare Pământul când moare Poezia?
Voi mă judecați pentru că spun că pământul se „fabrică” și nu mai crește în ploaie, dar uitați că lumea în care trăiți a devenit un imens atelier de înlocuit viul cu artificialul. Voi vedeți cifre, eu văd cum „se trece omul și nu are leac”, furând veacuri care nu-i aparțin, în timp ce sub tălpi i se usucă ultima fărâmă de iarbă.

Dacă mă judecați, înseamnă că ați uitat că unde nu e iarbă, va muri și vântul. Nu vorbesc doar despre firele de verdeață, ci despre libertatea spiritului. Un suflet fără „iarbă” (fără puritate, fără reverie) devine un spațiu stagnant, unde vântul ideilor nu mai suflă. Pământul „fabricat” este simbolul unei educații mecanice, care produce cetățeni disciplinați, dar golește inima de viață.

Mă întrebați de ce scriu despre „descânt frenetic” și „timp care stă să cadă”. O fac pentru că văd cum omul, în lăcomia lui, „a furat un petic înverzit” din grădina eternității pentru a-l transforma în marfă. Inima mă întreabă pentru că ea simte ceea ce rațiunea voastră rece ignoră: fără respect pentru rădăcini (părinți, mentori, natură), destinul nostru rămâne „fără pâine”.

Voi numiți pragmatism ceea ce eu numesc „joc disperat”. A supraviețui zilei de mâine nu este același lucru cu a trăi. Adevărata existență începe acolo unde se termină „fabrica” și începe „creșterea”. Visătorul incurabil nu este cel care fuge de realitate, ci cel care încearcă să oprească deșertificarea ei.

Nu mă judecați pentru că văd negru pământul sub cizma lăcomiei. Judecați-vă pe voi pentru că ați dărâmat 'templele stelare' ca să înălțați uzine de fum. Respectul pe care îl cer pentru părinți și profesori este, în fond, respectul pentru Iarbă și pentru Vânt – pentru tot ce ne-a fost dat să creștem, nu să fabricăm. Fără această lume interioară, pământul de afară este deja o ruină.

În ploaie nu creşte,
Şi uitaţi că se fabrică
Pământul.
El nu se înmulţeşte

Acolo unde nu e iarbă,
Va muri şi vântul.
Omul e hain, ar fura un veac,
Iată-l cum se trece şi nu are leac.

Negru e
Pământul,
În descânt frenetic
A furat un petic
Înverzit de iarbă.
Inima mă-ntreabă, timpul stă să cadă?

Unde nu e iarbă a murit
Pământul,
Destin fără pâine:
Jocul a început, jocul să exist
În ziua de mâine.


Romanticul nu visează pentru a uita lumea, ci pentru a o salva de propria-i rătăcire. El știe că dacă ucidem poezia din inimi, pământul va deveni o fabrică neagră, un loc unde 'jocul de a exista' se va sfârși în tăcere. Adevărata educație este tocmai refuzul de a 'fabrica' pământ și oameni, alegând în schimb să creștem iarbă, să lăsăm vântul să bată și să onorăm rădăcinile care ne hrănesc sufletul.

Camelia Opriţa: Această poezie a fost publicată și în revista Flacăra lui Adrian Păunescu