Într-o dimineață,
iluziile mele s-au trezit devreme
și au ținut adunare generală
în sufrageria minții.

Au votat în unanimitate
că nu mai pleacă,
și nu mai acceptă
să fie tratate ca niște musafiri trecători,
când ele, de fapt, „construiesc atmosfera”.
Așa au zis.

Una și-a pus o eșarfă roșie
și a început să recite poezii
despre libertate.
Alta a bătut cu lingura în cană
cerând „drepturi egale
cu gândurile serioase”.

Și au cerut, aproape în glumă,
cheia tuturor camerelor,
spunând insistent că nu vor
uși încuiate în propria lor casă.

Ideile grave,
care veniseră să discute ceva important,
s-au retras jenate în colț,
ca niște profesori bătrâni
într-o clasă plină de copii gălăgioși.

Apoi iluziile au ocupat balcoanele,
au arborat steaguri improvizate
din bucăți de vis neîmplinit
și au declarat solemn
că mintea mea
este teritoriu autonom.

Eu am încercat să negociez,
dar ele mi-au spus calm,
cu un fel de politețe tăioasă:
„Nu te obosi.
Seriozitatea ta e doar în vizită.
Noi suntem rezidenți permanenți.”

Și atunci am înțeles
că revoltele cele mai zgomotoase
nu se aud în stradă,
ci în camerele mici
ale minții mele,
unde iluziile își cer dreptul
la o viață mai lungă
decât meritau.