Nu au nici o vină îngerii rinocerilor care,
Asemenea lor, sunt masivi și greu de oprit
Când aleargă peste tot ceea ce le stă în cale
Și trec plutind călcând tot în picioare.

În privirile tuturora coboară cum din umbra
Muntelui de granit câmpii ce le împresoară.

Sunt cerul întunecat în care toate stelele
Strălucesc din aceiași lumină în seară.

Închipuiri ale unui viitor ascuns într-un labirint
Unde zgomotos, amenințător, înfricoșător își caută
Eliberarea sinelui din sine ca dintr-un alt interior gol.

Turma lor, în a cărei căutare trec, este un ideal
Visat care își imaginează din îndepărtări spații
Abandonate de toți cei care urmează golul
Adâncurilor strălucitoarelor lor vibrații.

O epidemie de rinoceri în a căror ființă
Mă regăsesc și în a căror formă mă închipui
Trăind asemenea tuturor norilor, stelelor și inelelor
Și lanțurilor care ne leagă cum petalele florilor
Prin primăveri parfumul unde își închipuie
Că înfloresc îngerești și enorme,
Neimaginate mlaștini.