Port o șapcă fistichie (soarele mă vrea în iad), dar merg și la liturghie uneori, când simt cum cad.

Tac, ascult, mă rog... în fine, cred un pic în ce nu cred, până când să fug îmi vine, să-nțeleg cât nu conced.

Dacă ieri e azi și mâine nu înseamnă că sunt beat, dar nici că un răspoimâine mă va prinde deocheat.

Nu știu poarta spre lumină, nici tunelul sub Bucegi, încă am hemoglobină, dar nu cât să mă alegi.

Nu e dramă, comedie, nu plâng caii de la dric, e-un dram de monotonie și-un timp, veșnic, inamic.

Una, alta, fără teama unui anunțat pumnal, mă surprinde fotograma epilogului banal.

Peste toate, un vânt rece lunecă pe gât de cer, deși vara mă petrece fără pic de caracter.