MI-E DOR DE CASA PĂRINTEASCĂ
(ÎN MEMORIA PĂRINŢILOR NOŞTRI)

Mi-e dor de casa părintească,
Părinţii mei să îmi vorbească,
Mi-e dor de bunii mei părinţi,
De dor eu simt că-mi ies din minţi.

Mi-e dor să mă primească-n prag
Şi să-mi zâmbească cu mult drag,
Să ne-aşezăm cu toţi' la masă
În binecuvântata casă.

Mi-aduc aminte deseori
Cum ne primeau de sărbători,
Cu masa plină, garnisită,
Şi-o bucurie infinită.

Mi-e dor de-a mea copilărie,
Atât de plină de magie;
Mi-e dor de fata ce-o iubeam
Şi-atât de fericit eram.

Mi-e dor de cerul plin cu stele,
De luna strălucind cu ele,
De serile când recitam
Şi foarte fericit eram.

Mi-e dor de lendrii plini cu flori,
De grădiniţa cu bujori,
De trandafirii minunaţi,
Roz, albi şi roşii, parfumaţi.

Mi-e foarte dor şi de grădină,
Cu pomi, legume, flori, stupină,
De stupii plini cu dulce miere,
Dar şi de părul plin cu pere.

Mi-e dor de bolta cea de viţă,
De florile de lămâiţă,
De ale mamei tufănele,
De ciripit de rândunele.

Mi-e dor nespus de satul meu
Un dor ce eu îl simt mereu,
Mi-e dor de ale lui splendori
Şi de ai săi locuitori.

Şi de biserică mi-e dor,
Cu-altarul ei înălţător,
Cu-a ai pictură uimitoare
Şi de credinţă ziditoare.

Mi-e dor de şcoala mea din sat,
Cea unde eu am învăţat
Să scriu, să număr, să citesc
Şi să recit, să socotesc.

Mi-e dor şi de al nostru deal,
Cu farmecul lui special,
De via din apropiere,
De merii mulţi şi plini cu mere.

Mi-e dor de râul cu baboi
Dar şi de-al nostru fain zăvoi,
De trilul de privighetori,
Ce cântă noaptea până-n zori.

Şi de pădure mi-este dor,
De murmurul cel de izvor,
Mi-e dor de cântecul de cuc
Şi de bătrânul nostru nuc.

Mi-e dor de iarna cu zăpadă,
De fulgii ce cădeau grămadă,
De primăvara înflorită,
Dar şi de vara însorită.

Mi-e dor de toamna-mbelşugată,
Cu must, pastramă afumată,
Cu micii ce-i stropeam cu bere,
De podul, iarna, plin cu mere.

Mi-e dor de casa părintească
Şi-aş vrea părinţii să-mi trăiască,
Mi-e dor de mamă şi tătuc,
De dorul lor eu mă usuc!…

(GEORGE BUDOI, 21.05.2026; Poezie.ro).