Răsuflă moartea înfrântă la spate,
Căci n-are ce lua din pumni fără mize,
Când tot ce-a fost mândrie și păcate
Se pierde-n umbra nopților ninsă de crize.

Pe masa de fier, cu margini tăioase,
Nu plâng după mâine, nu cer vreo iertare,
Neputința din mine cu rânduieli groase
E singurul templu ce-mi dă o cărare.

Și chiar de e totul o oarbă risipă,
Iar cerul și iadul sunt măști de hârtie,
Eu sunt nemurirea ascunsă-ntr-o clipă,
Păpușar și sclav peste masa pustie.

Zădărnicia e mantia mea de lumină,
O strâng peste piept când hazardul îngheață,
Arunc iarăși zarul cu mâna deplină:
N-am câștigat nimic, dar am ales viață.