Eu cântam la vioară.
Dar nu cântam cântecul meu.
Ci acompaniam doar
Cum ziua o seară
Căutând să fie
Parte din ea.

Și, în timp ce cântam la vioară,
În spatele meu, pe perete,
Creșteau din umbre
Aripi de înger.

Pentru cei care mă priveau
Păreau că-mi cresc din carne.

Însă, niciodată, în inima mea,
Nu au pulsat din inima lor,
Câtuși de puțin, ritmul
Pe care îl purtau
Ca pe stele.

Pentru că, privirea acelora care
Văd cum, încântată în seară
Și înaripată cu îngerești
Umbre din umbre
Din cânt de vioară,
Pentru mine nu a fost
Ceea ce văd ei, ci imaginea
A ceea ce urmează să fie când,
Împreună, eu și vioara, ne închipuim
Că suntem pretutindeni
În cer și pe pământ
Același cânt.

Cu toate acestea cred că
Umbrele lor de pe perete sunt
Parte din interiorul arhitecturii
Întunericului și al luminii și,
Din cântul viorii ar crește
Și ar pluti și din mine.