La doi ani, când pașii abia se legau pe pământ,
Tatăl meu, Ioan Mihali, un suflet curat,
M-a luat pe-ai săi umeri, sub mistic-cuvânt,
Și pragul bisericii sfinte cu mine-a trecut.

Pe brațele lui am deslușit conexiunea divină,
Acolo, în fum de tămâie și mistic altar,
Am prins prima forță în sfânta lumină,
Și-am învățat să primesc al credinței mare har.

Nu mi-a lăsat aur, nici case, nici averi pământești,
Ci singura moștenire ce-n veci nu mai moare:
O credință incomensurabilă-n slăvile cerești,
Și plăcerea de-a plânge în rugăciune și ardoare.

Mă rog de o viață pentru lumea zbuciumată,
O lume încercată, pe care o accept și o adun,
Purtând în artere credința de tată lăsată,
Ce mă face și-n furtuni să rămân pe drumul cel bun.

Din turnul din Berceni, unde toamna se-așează,
Trimit către Ceruri un mistic, cald dor,
Ioan Mihali, din stele, și acum mă veghează,
Cât timp eu împletesc diademe pe foi cu mult spor.