se năruie lumina ca un
castel de fumuri
din trupul meu răsare
un astru
de-ntunerec
iar tălpile desculțe
mă poarta pe-alte
drumuri
căci a venit și vremea
când pot să
mă desferec

doar fluturii de noapte-mi
respiră amintirea
din lacrima
zidită-n tăcerile
de piatră
când cu toiagu-n mână îmi
încălzesc privirea
în pumnul de cenușă
ce-i risipit
pe vatră

și se prăvale clipa peste
păduri și ape
și peste lumea care
începe să
mă doară
dar e târziu și moartea
îmi stăruie
sub pleoape
și-atunci pornesc niciunde
pentru a câta
oară...