Scoți pietre din rîu. Le încălzești la soare
și le oferi celorlalți. În loc de inimi, spui.
Ei rîd, le aruncă înapoi în apă. Te cred nebun,
nu înțeleg că, încet-încet, viața devine
o scufundare primejdioasă în tine însuți,
legat la ochi. Fiecare ieșire la suprafață
cu mîinile goale e o zi pierdută.
Încep să te ocolească toți. Fac armistiții cu timpul,
fără să știe că acestea sunt mai vulnerabile
decît catargele din fire de păpădie.
Cum să-i convingi să păstreze,
ascunsă în sîn, o piatră?
Să n-o înstrăineze căci locul ei
e pîndit, de la începutul lumii, de șarpe?
Zadarnic îi chemi, te zbați -
indiferența lor are gustul fîntînilor părăsite.
Apune soarele. Te întorci acasă cu
senzația stranie că pășești pe un pod
făcut din numele tuturor înecaților.