-Fiule, cuvintele au ruginit,
Tavanul nu mă mai ascultă când îi zic: "Ușă deschide-te!"
Omizile mi-au intrat în creier ca un cuțit,
Seva ciupercilor otrăvitoare mi-a intrat în sange.


Gonește soarele de pe cer, e opac.
Castanul s-a uscat de la căldura lui bolnăvicioasă
Mai bine întuneric, fă noaptea sa se lase
Îmi simt inima o haină de șoarecii timpului roasă.


-Nu plânge, nu plânge, nu plânge pentru mine mamă!
Stelele mi-au zgâriat obrazul, sângele s-a risipit
Și de durere plângi tu în locul meu
Te-am auzit urlând și am venit.


-Copilul meu, nu pot să merg, sunt un copac
Apusul se scurge prin frunzele mele ca apa rece,
Mâinile s-au uscat, rădăcini de fier mi-au ieșit din picioare
Și cu soarele din palma lor, fiule, viața mea trece, trece.


-Of mamă! Curcubeele s-au adunat in cascade,
Cețurile s-au ridicat din vâlcele,
Stelele curg în râuri peste crestele munților...
Cum crezi că ar putea să vină zile grele?


Mamă, toamna a venit, miroase a pământ afânat,
Frunze galbene roiesc precum fluturi târzii
Și pe deasupra crinii din grădină nu s-au uscat...
Cum crezi că ar putea să vină zile pustii?


-Fiule, durerea mi-a amputat o ramură,
Amurgul e crud, noaptea se pare că stă să vină,
Aerul e rece, casa s-a micșorat de când am orbit.
Spune-mi, copilul meu, cum e cerul. E lună plină?


-Nu mamă. Cerul e înțesat de stele.
Au poleit orizontul, acum aleargă pe boltă la vale,
Vântul adie ușor, nu s-a sfârșit încă ziua, nu s-a sfârșit.
Răsăritul se va scălda în lumini trandafirii, pale.


-Băiete, o să plec eu întâi, o să pleci și tu.
La capătul lumii vom ajunge, într-o eternă noapte...
Promite-mi că atunci tu vei fi fiind lucid, iar eu nu voi fi oarbă!
O să mă duc, umbrele s-au topit în șoapte.


Bătrânul copac, uscat de viață se ducea
Băiatul, stând pe scară, făcea cu mâna disperat,
Involuntar îi crescuseră ramuri grele, tăcerea nopții îl agita,
Apoi amurgul s-a crăpat, culorile s-au șters,
Noaptea cu umbrele se animaseră și târându-și picioarele prin nisip a plecat.