Sub protecția învăluitoare a rădăcinilor de trandafir, printre radicele, se ascunde viața de roză subterană, acolo unde lumina nu pătrunde iar întreg ținutul poate fi pus sub acuzația nefundamentată a unei inactivități binecuvântate. Dar nu este vorba de un regn leneș, trândav, cu o existență fără noimă, unde nu sunt boboci, florile nu se deschid, petalele nu se desfac.
Cu o hărnicie bine direcționată, în această lume a nopții veșnice, lipsită de lumină, orbecăindă, se muncește fără încetare, pentru ca floarea minunată, răsărită la suprafață în toată splendoarea ei, să ajungă, oricând și la orice concurs de frumusețe, pe primele locuri. Splendoare multicoloră, neumbrită de griji, savurând din plin voluptatea băilor de soare, minunea de la suprafață știe bine că ajutoarele subterane își fac munca protectoare cu dăruire și altruism. Totuși, lăfăindu-se în popularitate, își neglijează ajutoarele stângace, fără de care nu s-ar deschide întru încântarea tuturor privirilor. Ia să fi fost doar un simplu ciulin sau o buruiană oarecare, un tubercul de cartof a cărui esență este sub pământ, pe când al ei, deasupra, în libertate. I-a fost dat să se arate, să placă, și celor pe care îi agreează și celor pe care nu. Iar în timp ce ramificațiile etern obscure se gândesc numai la întreg, la partea cea mai frumoasă a acestuia, anume cea de sus, petalele pompoase, efemere, doar din când în când își aduc aminte de rădăcini.
Deși frumusețea lor este trecătoare, rădăcinile trăiesc în continuare, pregătind deschiderea bobocilor urmând să devină flori. „Să nu vorbim despre rădăcinile noastre murdare” – șușotesc delicat-colorat între ele, sorbind însă cu nesaț nectarul pompat cu hărnicie prin lujerii lor de armata disprețuită a lucrătorilor de jos.
Iar când nici măcar albinele n-o să mai zumzăie pe sub cerul înghețat, când petalele ofilite vor cădea una câte una – amintirea frumuseții lor de odinioară pierind fără urmă – devenind compost în negura pământului, în rădăcini, atunci ele vor hrăni întregul unitar. Frumuseți viitoare, arogante, intermitente, efemere, mândria plantei, de la rădăcină până-n creștet, de-a lungul unei alte veri pe care o credem nesfârșită.


(Traducere din limba maghiară de Ildikó Gábos-Foarță)