Deodată, OMUL, se trezi în inima pustietății. Ajunsese…
Din colbul așternut de milenii răsăreau ici-colo câteva ruine.
„Prea mult pentru o nimicnicie, prea puțin pentru o civilizație!” își zise el și se așeză.
Atunci, ceața groasă care atârna de o veșnicie deasupra ruinelor începu să ia formă: o spirală de lumină învăluind un copac nesfârșit, o scară suspendată care se înșuruba în cer.
„Urcă, Fiule!” se auzi din capătul de sus o voce care părea a fi vocea lui Dumnezeu.
Iar el se supuse…
Și astfel, omul a urcat pentru a doua oară în copaci.