Parcă plutesc pe-o aripă nebună
În toamna-iarnă care n-a-nceput
Dar a-ngețat a greierilor strună
Și-s singur pe pământ acum demult

Sunt singur până-n neguri până-n ploaie
Cum doar Bacovia să mai fi fost
Când și-oblonea fereastra la odaie
Și corbii-i slobozea spre-al lumii rost

Mi-adun sub ochi priveliști împăcate
Că doar așa-mi mai pot minți de-acum
Viața goală-plină de păcate
Ce nu-și mai înțelege nici un drum

Cu oarbe mâini tot caut vreun loc
Unde secundele să nu-mi sfâșie
În colții lor de gheață și de foc
Nădejdea tremurândă străvezie

C-aș fi poet măcar până-n nisoare
Până-n mormântul alb din care strig
Prin muți copaci de plumb cu frunze-amare
Bacovia, Bacovia... mi-e frig!