muzica deznoadă corsetul de război
și-mi lasă coastele goale
căzute lângă poartă
pe o singură notă…

dar nu mă crede, drag taifun,
nu mă plimba până la poarta morții și-napoi
eu sunt în coma vieții mele
simplu numită: cotidian

pot evada doar
când mă iei de după umeri
când încerci puțin să mă ridici la astru
uitând că n –ai puteri de heruvim…

te las totuși să-mi zbieri a lup în ode
pentru corcitura
ce stă la poarta
dintre lumesc și inocent

îmi strâng corsetul, iar apoi
murind a speranță,
urc pe scenă să prind luna,
să dansez machiavelic
a senzual,
până când știu că nu mai am
nici Nemo, nici Atlas, nici Nihil,
doar un ultim avertisment
ce mă ține în viață:

se poate iubi până la ultima picătură
machiavelic și pur…