În nemișcările lor, statuile respiră încât le cresc aripi
În infinit
Din pleoapa întredeschisă lacrima se prelinge
Într-o altă zi în care oglinzile transformă imaginile în hârtie -
Reflexii de zbor inert.

Atingem lumina cu degetele și prindem chipuri

După ce somnul se duce, rămân insule de sare din lacrimi uscate
Trecem sentimentele de la unul la altul cu mișcări de perpetuum mobile
Fără să lăsăm nimic la vedere
Iar cuvintele curg pe piele ca niște umbre.

Între prima și ultima zi de sculptare
Primim căldura ce ne modelează,
Închizând-o în noi într-un mod unic.

Ne intoxicăm cu aer, dar îl schimbăm între noi –
Neclintirea noastră se face în liniște,
Pentru că niciodată privirile absente nu ating soclul.

Fără să îmbătrânească vreodată,
Statuile poartă în ele portrete de oameni vii.