Îl vreau de mătase, cu dungă, elastic, natural, mărimea mea, desigur. Să se muleze exact, să-mi dea forma delicată, zveltă, de coapsă de felină. Să aibă acea sclipire discretă, fără artificii. Mă lasă rece inutilitățile, fandoselile, falsetto-urile.
Peste, să-mi aranjez o rochie de cuvinte, până la jumătatea genunchiului. Eleganță! Pe fundal alb, metafore distinse în albastru și roșu aruncate ici-colea, artistic. Cu decolteu senzual. Căzând în maniera unei stele. Aprins clopot de lumină.
Metric vorbind, eu dau timp mersului meu! În pași limpezi. Fermi. Doar distanța contează! Numai că, în cuvinte distanțele se fac mici, devin apropieri. Atingeri.
Îl vreau mai rezistent. La polemici. Să nu se rupă la prima agățare în cuiul deconstrucției. Îl vreau revolut. Să nu trebuiască să-l întorc pe dos!
Îl încalț deja. Pot ieși din trecut cu aerul proaspăt al unei Noi Creații!
Fac pasul!
Wow!
Cineva a aruncat deja covorul roșu!