Doamna care face curat la mine la bloc
e deosebit de frumoasă.

Ea are în tolba ei, ca un cangur,
povești de București, trei copii, soț,
un porc de tăiat de Crăciun
și multe feluri de mâncare pregătite la cuptor, impecabil,
cu sos.

Doamna care face curat la mine la bloc
vine din afara orașului
să inunde cu zâmbet trist
și tăceri grizonate în fum
aleile cu frunze ruginii
și toți trandafirii mei iluzorii.

I-am zis că o s-o pictez într-o zi,
iar doamna care face curat la mine la bloc
mi-a spus, cinematic:
„Nu, nu te cred.”

Și totuși, frumusețea izbucnește de lângă noi —
din asfaltul crăpat.
Se prelinge pe lângă ferestre,
se-agață de noi cu tălpile ei goale
și urlă
un fel de surâs.

Și totuși, între atâtea neatingeri
și frunze,
dintre noi —
ca jumătăți de înțeles,
gătite încet, la cuptor,
într-un sos impecabil-umil,
discret baroc, old school, inefabil —
există dragoste.
Există sens.