Am ajuns la capătul răbdării de a fi om.

Aș vrea să fiu arc.
Sau săgeată.
Sau acvilă.

Să nu mai am nevoie de mâncare, nici somn,
ci doar de apă
și de Cuvântul lui Dumnezeu.

Toate Golgotele mele înșirate,
absolut necesare.

Unirea mâinilor noastre
în stil brâncovenesc.

Pielea ta netedă
precum coaja unui paltin,

În asfințit,
toate culorile par la fel de calde...

Frumos cânta fata aceea,
frumos.
Chiar din suflet.

Pangarul
era un fel de plângere.

Din sufletul ei
se înălțau catedrale.

Albastrul
era o singură culoare
ce se numea măreție.

Așa era lumea noastră întreagă:
albastră.

Lumea toată
era pictată în albastru,
verde
și umbre.

Amintirea o încălzea aievea,
cu lumina lumânărilor.

Cine sunt eu?

Nu mai exista niciun fel de memorie.
Doar rugăciune.

Cred că am murit demult.

Cred că am murit demult
și îți scriu
din groapa mea cea adâncă,
unde mai există încă speranță
de înviere.

Și o viață curată,
dincolo de toate lucrurile
goale și moarte
ce mă înconjoară.

Cine sunt eu?
Mă întreb.

Un om
pe o bancă într-un parc,
lângă o clădire tristă,
în zăpadă.

Cine sunt eu?

Unde e drumul?

Cine-a ascuns lumina?

Ceva rar în lumea asta
plăpândă,
însângerată,
fără putere de a mai iubi.

Caut sub cortina-nserării, în vis,
diminețile noi, regăsite în doi.

Tu cine ești, oare?

Și ce-nseamnă a iubi?

Ca mine,
din adâncul oaselor,

marginile irisului

și vârful genelor

tale.