În bucătăria ei mică,
dar cu ferestre imense,
femeia a culcușit în farfurii, căni și ferestre,
pe raftulețele cu condimente,
în butelci, butelcuțe
și în poze alb-negru, îngălbenite de timp,
cu o imensă candoare,
inexorabil și trist —
multă și minunată
Dragoste.

Copiii i-au plecat demult,
părinții zâmbesc din povești foarte vechi,
dulci și drăgăstoase,
ca niște fâșii de crème brûlée
neatinse de Alzheimer.

Fata cu ochi-bucurie și cântece
în loc de șovăieli
dansează cu bătrâna profesoară
de limba și literatura română
în bucătărioara ei mică,
dar cu ferestre imense.

Amândouă cântă
și, acolo unde nu-și amintesc versul,
inventează pe loc.

E un fel de bucurie-amarăciune
în întâlnirea mâinilor lor:
fata zglobie, cu ochi repezi,
bătrâna cu idei copilărești, noi.

Și totuși,
în viață sau în suferință,
nu există asemănare sau diferențiere;
nu poți numi dragostea
decât simplu și cu litere mari:
DRAGOSTE.

Mușcatele inundă timpul
și toate ferestrele mari
într-o singură culoare,
ca un val cald și liber,
ca o mirare:
— Mă, Donna, dar toate mușcatele noastre
sunt sepia?

Bătrânica și fata dansează încet,
fără muzică.

Nu poți numi dragostea altfel
decât Dragoste.

— Zvera End
„Nu poți numi dragostea altfel decât Dragoste”,
din volumul în lucru
„Există îngeri. Poeme pentru oameni singuri”.
Pentru Donna, Maria-Teodora Popa, ilustră profesoară de limba și literatura română din Buzău. Fata cu care dansează este micul pictor cu fuste mari și victoriene, Zendi.
Pe strada Gârlași,
la numărul 8 fix. În fiecare zi.