În liniștea gândurilor
e o inimă anume, care ascultă atent
ce se-ntâmplă cu noi.

De ce suntem aici, pe pământ,
de ce nu ne mai suntem?

E-atâta nedragoste,
atâta ură nechemată,
atâta singurătate.

Altădat’ ne iubeam,
ne cinsteam c-olecuță de țuică la gard,
un păhărel cu vin și o turtă.

În inima noastră era bine și cald.
Focul încălzea soba
ca pe o țară rotundă
de lipeală și lut.
Apa limpezea privirea și inima.

Râsul râdea,
plânsorile ne strângeau împreună —
la fel și cântările,
toamna și iarna.

Dragul meu, unde ne suntem?

Unde ne-a fugit îndelung cântul,
plecarea cuviincioasă a capului
și simplul „bună ziua”,
surâsul calm, vecinătatea, vioiciunea,
strânsul mâinilor noastre,
ca pâinea caldă, frământată-n adânc?

Carnea noastră, asemenea,
ne făcea rude.

Lumina din ochi
se topește încet.

Dorul meu de ce-a fost
te mai poate trezi azi?

Vino!

Poiana respiră cu noi,
munții sunt toți semeți.

Suntem aici, eu și tu —
iar din oglindirea noastră
se naște, cu speranță,
cu glas lin și senin,
resuscitarea lui NOI.

Nu-i așa că m-auzi?
Nu-i așa că mă chemi?
Nu-i așa că simțim, fără să vrem,
inima celuilalt
ca un ciocan la marginea disperată a pădurii,
bătând ca un clopot?

TU și EU,
EU și TU,
fără granițe.

— Zvera End

„Resuscitarea lui NOI”
din volumul în lucru „Dumnezeu Aievea”
capitolul „Aripa stângă”
1 decembrie