Această ființă din humă,
din coasta ta dreaptă,
plutește timid prin zile și încăperi,
își trece obosită mâna
prin părul-valuri și griji mii
și-ncet,
tu auzi sau n-auzi
șoptind prelung poalele fustei,
filele cărții,
mâna copilăroasă
și, în falduri și-n parfumuri,
adânc mister
ce nu poți să-l dezlegi

când strigi:

Femeie… Femeie…
ce nu înțelegi, Femeie?

Ce să înțeleg?
Ce-i de-nțeles?

Chiar de nu-mi ești aici,
rămășițele zilei sunt la fel de frumoase,
victoriile depline,
înfrângerile răsunătoare.

Fiecare fir de praf
poartă cu sine o poveste din Carte,
dacă știi s-o asculți,
s-o cuprinzi,
s-o înțelegi.

Toate zilele mele —
șirag de binecuvântări de la Domnul.

Cu soare în priviri — adevăratul giuvaier,
cu dimineața și roua — podoabe,
cu pașii desculți, copacii târzii,
chipul tău neatins,

iarba rece și blândă,

ating lemnul prispei casei,
mușcatele vesele și parfumate de la fereastră,
vocea ta și chemarea,
poezia și dragostea,
cerul cel limpede,
lacul întors în priviri,

râuri de bunătate,
munți de voință și, poate-un strop de nevoință şi stăruință,
în zâmbetul tău şi-n
dragostea mamei,
ah, dragostea —
singurul miez și sens
al întregii noastre vieți.

Noaptea caldă cade în verdele lin.

„Hai să dormim”, îmi spui.

Hai să dormim…
e târziu...
Prispa se stinge,
Lemnul e cald a chemare târzie în noapte.

Zvera End, din volumul în lucru Dumnezeu Aievea, cap Aripa Stângă