Catifelarea nopții mă poartă-n trecut,
un fel de prezent inevitabil.
Din lacrimi și Sfinți
îmi clădesc un șirag
ce mă duce la Tatăl.

Unde sunt?
Unde suntem?
Unde ni s-a frânt drumul,
unde s-au îngustat potecile,
unde s-au rătăcit pașii?

Necazurile m-au hăituit,
m-au găsit fugară, pe la colțuri.
Apele nu mai susură,
săruturile nu mai ostoiesc
setea mirării de a fi,
palmele obosite nu mai cară
apa în căuș,
nici dorul,
nici grijile pentru noi amândoi —

doi copii
singuri.

Găsim sau rătăcim Iubirea
așa cum crește primăvara-n noi.

E iarnă-acum în amintirile tale
și primăvară nouă
în ochii mei liniștiți.

Dumnezeu Aievea —
icoană vie
în toate ale Sale
și-n Tot.

Mereu.

Și noi, prieten drag —
unde suntem?

Câte chemări ne mai adună
de pe gânduri,
rânduri-rânduri,
când păsările-n albastru târziu

pier?

Cerul întreg e-o eșarfă
pe care mi-o așterni la gât,
cu o liniște aievea
ce-mi susură în gând
și-n Cuvânt.

Ochii tăi nevăzuți — apă
din care cerbul își cântă
cântul său cel mut.

Chemarea și ajutorul sunt acolo —
știi tu —
la El, Sus,
nu la noi, simpli oameni

goi.

Păsările ciripesc.

În diminețile lor târzii
noi ne trezim mereu târziu,
ca doi copii năzdrăvani
și puțin leneși,
dar tot ținuți
în palma Lui.

Cerul blând
ne cuprinde inimile-mpreună,

iar Harul Lui
curge lin
peste noi doi.

Zvera End
din volumul în lucru Dumnezeu Aievea
Capitolul: Iubirea