Viața atinge mâinile —
mâinile tale ca niște mângâieri.

Eu sunt Omul din lut,
Omul din lut, îmi spui:
n-am nici culoare,
nici îndoială,
nici umbră,
nici superputeri.

Merg grăbit, mănânc grăbit,
gândesc grăbit și iubesc intens și grăbit,
dar lucid.
N-am prea mult timp aici, pe pământ.
Totul e precis drămuit.

Ajung fix la timp.

N-am timp
să pierd
timp.

Ascunde zâmbetul.
Luminează mintea.
Dă drumul și cuvintele la o parte,
ca pe o cortină de fier
lăsată în drum,
la marginea serii și-a lumii.

Stai tu singur-singur,
fără cuget, fără trup,
fără tine,
fără timp,
fără nimic și nimeni —
învășmântat doar în Har.

Până în Ziua de-Apoi
n-a mai rămas nimic din noi
la Judecata Supremă,
nimic nepradă
pieirii.

Mândriei străbune,
Neascultării,
îi răspund eu, Femeia-Copil, în genunchi,
cu capul plecat și zdrelit,
lipit de vârful pantofului tău de domn,
cu rușinea, smerenia
și rugăciunea
rudei tale sărace,
din alt timp,
de la țară.

Mă pun de-a curmezișul în drum,
fac sluj la picioarele Sale —
sunt om din tină, din lut.

Am greșit necuprins
și-am iubit doar în vis.

Recunosc totul.

Ritmul se îndoaie,
Harul se lichefiază
în linguriță
și curge din nou
ca sângele-n vene.

Coloana vertebrală se crapă și curmă
ca focul luminii celei vii
în adânc.

Îngerii se încălzesc
în jurul Lui, la mâini,
la focul viu,
la Cuvânt.

Stau cerc când e frig
și lumea întreagă-i un iad.

Sunt calcar profund,
strivit în picioarele lumii,
dar niciodată
chiar singur.

Stai tu împrejurul meu
ca o lumină de veghe
și de nădejde,
ca eul meu cel hoinar
să se-ntoarcă la mine,
să se-ntoarcă la Tatăl.

Încălzește-mă tu,
iubește-mă tu,
apără-mă doar tu
când eu nu mai pot,
când mă simt
singur.

Strânge-mi la piept noaptea,
în noaptea ta,
ca pe a doua ta
îmbrățișată lumină
și inimă.

ZVERA END — Om de Lut

din volumul Dumnezeu Aievea
Cap. Aripa Stângă