Realitatea alerga
în oglindă.
Pictorul din mine
redesena
copacii repezi
în gând
invers.

Nu știam la cine să apelez
pentru această (între)vedere.
Nu știam la ce
să m-aștept.

Mă îndreptam fortuit spre Ploiești Vest,
un fel de dumpster din alt anotimp,
cu bănci înmormântate în buruieni și gunoaie,
dar
fără scriitori postmoderni,
doar ciocli de călători rătăciți ca niște iluzii fără joben.

Cineva pusese în ochiul meu din oglindă
ceva sperietor și sublim,
timid, dar febril,
deja-n mine,
de demult.

Nu mai știu de când,
Şi nici
cine-l pusese acolo
sau ce
dar
nu putea fi scos
decât cu mâinile goale,
pline
de încercări, zbucium, culoare,
studiu
şi răni împlântate până în inimă

Unde mă ducea acest inadecvat
Ploiești Vest?
Când eram gata cu adevărat să cobor?

Visul era doar un vis.

Pictorul știa ceva
ce eu încă mai aveam
de săpat,
scrijelit în carne şi-n sens
în stânca mea
unde mă rog şi
mă zbat