piticii mei visează, acum, autumnal,  

îmi rașchetează gândul, îmi umblă la semnal. 

– se-aude?-ntreabă unul, să mai cobor c-un ton? 

– lasă așa! zice-altul ce predică-n amvon. 

 

ce aiuriți și ăștia, parcă-s picați din cer! 

ce pana mea de înger tot umblă prin eter? 

vor vrea să dea culoare unei frânturi de vis  

în care-n alb și negru se-agită un proscris? 

e drept că și semnalul mai cade uneori,  

și te trezești aiurea rămas fără comori:  

vreo melodie scurtă ce-ți bântuie prin cap,  

vreun pitic mai sumbru rămas fără potcap,  

nici nu mai zic de toamnă, de rochia-i de bal,  

de ritmul în sincopă, de rima pentru val. 

 

a! nu am zis: piticii s-ar bucura nespus  

de i-ai lăsa să umble pe-afară, la apus;  

eliberați din creier, vor fi cu mult mai vii,  

n-au să-ți mai dea de furcă prea mult melancolii. 

doar știi și tu: piticii au viață cât trăiești;  

de moarte, unii scapă și intră în povești. 

așa că multă grijă de ei să ai, te rog,  

cum ai avea, de pildă, de albul inorog, 

și lasă-i să viseze-n oricare anotimp,  

le va veni și vremea să intre în Olimp!