O să vină toamna,
o să facem ca guguștiucii.

Aleile o să ne piardă ca frunzele târzii,
de mână, prin grădini,
e toamna pisicilor și a tuturor
culorilor existențiale
mai puțin
mov.

Nu e nevoie să pictez azi, știi,
bolta de struguri înalți
o să împânzească iar
cerul
în curte la pizzeria Toscana
desenată în apus,
deși de venit, în afară de mine,
dintre mușterii,
n-o să mai vină
chiar nimeni.

Pașii valsează
pe urmele melancoliei, sfinților și
ploilor suave,
fără amintiri,
fără umbrele-asortate
găsite pe-o bancă, în parcul Søndermarken
din Danemarca
după ce
ploaia
se va fi sfârşit.

Salatele din povești
mijesc la gardul
băbuțelor din
sârbărie
un fel de surâs luminos, din poveşti,
pe care-l împărțim doar noi, connoisseurii - eu și mama,
vânători de linii și puncte
ascunse în zile
aproape la fel,
cu aceleași așteptări
și alte surprize
posibile
doar la Buzău,
pe-o stradă minusculă,
undeva, într-un colț
de oraş

căci eu sunt
Fata Împăratului Roș
și eu îți spun când vine toamna
când ne vom întâlni
noi
iar
ca și
ieri
în tăceri
acoperite de frunze,
paşii
ni se vor mai recunoaşte?

— Zvera End