treceam un râu, dincolo se ridica un munte
din răbufnirile tale, din povara sticloasă a ochilor tăi goi
dezgropam metalul şi oamenii
ochii bărbatului tău, ascunşi în pădure
rostogoleau punctul, până sus
cu toate sufletele adunate înlăuntru
tu ne alegeai din lumina moartă, din lemnul de santal
de după potop, eu goleam pleoapa de palatele de hârtie
pornit să te caut, conştient că timpul nu duce ofrande
am ştiut dintotdeauna că nu poţi să mă iubeşti, că nu cresc din tine flori
din care să scriem această poveste
tot timpul tău se lovea de imaginea mea
cu această goliciune, cu aceleaşi ritualuri de plută
cu Nebunul şi Zece de bâte
scarabeus, o numărare a ochilor
pe degetele de la ambele mâini
în fiecare zi am simţit cum înarmează trecutul femeia
mereu alegeai, mereu rămâneam pe dinafară
nerostit, între destin şi cheie
în visul tău mă doreai doar câte puţin, micşorat printre degete până la alb
de atingeri invizibile, până la cutele cearşafului
mă topeai în galben, să-ţi fiu flacără de sare
până ce am zărit în oglinda ta vânătorul cu şoim
amândoi legaţi la un capăt, în lipsă
**