Înainte să fie noapte,
ne luminau lumânările.

Somnul nu era somn.
Era, de fapt, o poveste.

Ce-au făcut nea Ion cu tanti Gica
la tataie Grigore și mamaie Joița,
la mormânt, la cimitirul cel vechi,
ceva cavou, scump, scump,
de neînțeles pentru copii
și oameni săraci
ca noi, care ne rugam la îngeri
pentru ziua de mâine
și ca totdeauna
să fim cuminți, păziți de rău
și făcători de bine,

oile unui vecin
care-au dat iama în via noastră
aproape sălbăticită
de vânt, măceşe și frig,

primăverile cu salcâmi
și colțunași repezi,

toamnele reci,

verile cu vacanțe
și romane foarte, foarte
lungi,

florile nemuritoare din
deal
și ploile ca subiect de discuție,

recoltele noastre
de iubire și dăruire,
tăcute și incerte,

umblând tiptil pe afară, în noapte,
după struguri buni, toamna,
pauzele de veşnicie
şi de vorbit,
nopțile înstelate cărora
le aparțin
acolo, sus,
la casa din deal,
cu prispa gri
și corcoduș la fereastră
și un milion de pisici harnice
și o stână
de câini.

Într-un timp
în care ne luminau lumânările,
ruga,
fără să fie
noapte.

— Zvera End