mi-am visat dintotdeauna viața, într-o casă de lemn
ți-amintești cum ne așezam într-o barcă, tu
într-o rochie de mătase, eu sprijinit într-o vâslă de arțar verde
în loc de bagaje tot restul adevărului
bătut cu pietre, întunericul nemișcată înfometare
apoi se adunau apele
tu nu știai să visezi
tu nu știai cum sunt iubite femeile
până într-un punct, convergent
mă locuiai întorcându-mă în afară
mișcai ușor degetele, uneori o privire aprinsă
bună de înlocuit o durere cu alta
vorbeai puțin, alcătuiai cuvinte cu fragmente
dintr-un crucifix rupt
când ne miram, uneori, știam să ne măsurăm doar în jos
după tăcere, iubirea era un cuvânt rușinos
care oprea inima, îți spuneam
apoi ne miram cum într-un cuvânt încăpeau doi
amestecând nopțile cu pașii pierduți, într-un târziu
ne regăseam la capătul pământului
acolo nu ne cunoștea nimeni
... amândoi într-o singură căutare, de vânt
**