A venit toamna.

Culorile ni s-au retras în sentimente
Iar toamnele târzii în priviri
Apele susură-n cer
Pustii.

A venit toamna;

Mi-am adunat pașii
de sub copaci,
Mi-am strâns toate luptele mele
Și ale altora
Și toate cuțitele
împlântate în piept
La piept
și m-am întors,
pe Muntele meu sfânt
ca un cruciat, la eterne
rădăcini vii
adânc, până-n sângele meu,
Până-n sângele neamului meu
Și-napoi.

Cântecul răsună departe în stâncă
a rugă, închinare și-adaos
Din noi
Vocea aceasta nouă n-o știu
pășesc printre nori, printre pietre,
Fiecare frunză vibreaz-a amurg și-a târziu
C-un sens neștiut,
eu urc;
Cărarea n-o știu,
urcușul e pieptiș, neprieten.
Fluierele picioarelor scrâșnesc a efort,
Gambele se îndoaie,
Durerea se-ndoaie,
Spatele urlă,
gãndurile mă biciuiesc,
vântul m-orbește,
îmi strigă „oprește-te, stai”,

lumea de jos
tace.

Eu urc, cad, urc
în genunchi
ca un orb
Cu
Miliarde de stele
În cer.

Eu am fost lăsată aici
Vieții
Mi s-au îngăduit
Nesperate, înmugurite
Primăveri în alb
Și toamne noi în verde-ruginiu
Ca un miracol
De ce
Nu știu.

Eu urc.

Locul acesta mă cheamă
Fără să-l știu
E departe și sus
Nu-l poți străbate
Decât
Singur.

E un fir de ață
Deasupra prăpastiei
Nu știu să zbor.

Poate că stânca
Avea nume de fată
Poate că frumusețea împietrită din noi
A tristețe
Așteaptă înc-un surâs
Aproape imposibil dar
În gând
Inima levitează sus-sus
Pe Panaghia,
Pe stânci necălcate de om,
Mult prea sus
Pentru noi,
Vântul bate
în stânci şi în inimi
pustiu.

Fiorul vieții străbate
timp, îndoieli, asupriri
Avem același sânge
Dar suntem, oare, noi
Doar frați buni
După Tatăl?
Mamă ne e doar Ea.

Chemarea e în vârful degetelor
E-o citadelă întoarsă
Îngropată-n strămoși
Și-ntr-un pământ drag, greu câştigat, însângerat
Dar
Incert
azi.

Dragostea ne scapă iar
printre degete.

E-un loc
Înspre care
Nu poți urca
Decât
Singur.

A venit toamna
Timpul nostru ruginiu
Se zbate-n apus
Singur
A rugă, cântec și-adaos
din noi
Muntele-i viu.
Sus e doar
Panaghia.

— Zvera End