În amintirea neatingerii.

Fata din casa cu copac verde-liber.

În lumina aceasta
De toamnă
Crengile se prelungesc
În încăperea tristă
Suav
Ca un cântec
De înger târziu
Eu pictez...
Nu pictez
Ci descriu
În mișcări ample
Dureri nevăzute
Vântul străbate
Oasele noastre,
Orașele noastre
Pierdute
M-am pierdut
De esența mea
Nu există culoare
Doar nuanțe
Ale aceluiași
Noi
Infinit.

Sunt undeva
Foarte departe
Undeva
Unde tu
Nu mă mai poți
Cuprinde

În vis...
Nu există culoare
Totul rămâne la fel;

În amintirea fragrantă
A neatingerii
Viorile plâng
Înnebunesc pe arcuș, pe ascuns, pe acoperiș, prin oraș
În brațele noastre, toamna se-nchină a regret
E doar
Durerea
Rămânerii, plângerii
Lacrimii
Ca un strop
Dintr-un râu suspendat,
susurând
Brațul meu e-un arcuș
Trupul — violoncel tânăr și totuși
târziu
Coșul pieptului se deschide, închide
Ca un acordeon nou
Fără aripi
Nu există cântec, culoare, anotimp
Pe care să nu-l recunoști
La noi doi
Toamna
Copacul cu
Rădăcini de
91 de ani
Din spatele bisericii noastre
Cu crengi nesfârșite
În camera cu lumini, umbre

Și unduiri suave
E-o fată
Cu părul lung
Care
Pictează și scrie
În fiecare zi
Fără tine.

— Zvera End