Nu pot să înțeleg!
Dar, știi prea bine că-mpletitura
noastră de carne m-a alungat.

Ochii tăi senini,
Buzele pline în promisiuni însângerate,
Plânsul tău, de copil uitat
Într-un pod arid și plin de șoapte străine,
Descântă întinderea mâinii
Pe cupola Capelei Sixtine.

Cu poftă mă ascund în valuri de aur sărat
Și-mi strig sămânța în pântecul tău,

Pentru că în dosul ochiului,
E înfiptă o lacrimă,
Cioplită după asemuirea-ți.

Dar noi ne vrem
și încă...
nu știm să ne iubim?
Păstrează în filele uscate
floarea de portocal, sau mai bine de măr;