Am doi obraji care nu mai vor
Să mai stea pe mine;
Mângâierea nu-i mai bucură,
Mi-i dă jos de pe față,
Mi-i tranformă în ceva – altceva.

Și ce frumos era!, vor striga ele,
buzele lui ar fi putu ucide!
Cu-o șoaptă… – ah!
aș vrea să-l văd din nou. Și eu!

Și ce plăcut zâmbea!
Cu urechile alea mari
împărțea îmbrățișări
tuturora.

Hai, lasă-le!
Acum arzi în tine ca în
pântecele iubirii.
Ce credeai, că scapi?
aiurea.

Nu ești în stare să iubești!
Dă-ți coaja jos!
Dă-mi dinții,
Dă-mi ,,Cotești”!