Stau în gara mică și tăcută care mi-e viața și-aștept trenul. Mă duc undeva și nu știu încă ce scrie pe bilet. Sunt nerăbdătoare, și de multă vreme nu m-am gândit la altceva, ca o mireasă înainte de-a păși în fața altarului, mi-am pipăit și aranjat cu grijă bagajele, așa cum ea se uită de o sută de ori la rochie în ajunul nunții. Am pus în valiză tot felul de lucruri, unele plătite scump, cu nopți dormite deasupra teancurilor de cărți, cu somn furat în autobuze prăfuite in dimineți dușmănoase de ianuarie. Am într-un colț niște hârtii frumoase, cu numele meu pe ele, care-atesta că am fost uneori, la momentul potrivit, în locul potrivit. Pe parcursul călătoriei, sper să pot să le-arăt cuiva. Dacă nu, o să le păstrez bine, să le-arăt copiilor mei, ca stimulent. Sper să nu mă întrebe dacă am avut vreun beneficiu de pe urma lor, că atunci sigur mă vor înfunda! Așadar, mă plimb pe peron, trenul va întârzia, se pare, sau am venit eu mult prea devreme. Când am hotărât să plec, cu ceva timp în urmă, aveam planuri mari : întâi ziceam să cobor în gara profesorilor, dar am văzut că e mult prea frig și trist pe la ei, apoi am zis să arunc o privire în halta jurnaliștilor, dar am aflat că n-are rost, ei fiind unii hăituiți, ceilalți aserviți, așa c-am renunțat. Îmi făcusem planuri solide să cobor în gara elegantă a juriștilor, dar acolo se cerea ținută elegantă comandată special la Paris. Așa c-am hotărât să trag la sorți și-am tras un bilet în alb, care va fi completat abia după ce mă urc în tren. Mă tot întreb, cine or fi oamenii între două vârste care hălăduiesc prin gară fără bagaj, fără bilet. Unii dintre ei sunt de-o tristețe care mă sperie.