Natură moartă cu iepure




Pictorului F. L.


Orișicât, bine că nu-i câine. Sau de câine, că nu e decât pielea, pielea și blana care o acoperă. Pielea pare foarte groasă. Nu credea că pielea unui iepure e așa de groasă, dacă într-adevăr e. Așadar, pielea (acoperită cu blană) a unui iepure jupuit, probabil în vederea consumului, dar pielea cu cap cu tot. Iepure de câmp, proaspăt. După ochi – îți dai seama că-i proaspăt după ochi. Și inima, are și inima; și ceva ce-ar putea fi o bucată dintr-un plămân. ,,Bizar”, zice Marele Pinguin. Că din cauza lui s-a întors acuma, el ar fi trecut repede, ocolind, în ciuda interesului oarecum estetic pe care-l stârnea natura aceea statică cu piele și blană de iepure de câmp cu cap cu tot și cu inimă și-o bucată de plămân. După ce se mai uită vreo două minute, lungi pentru celălalt, Marele Pinguin începe, în mod inexplicabil, tot pentru celălalt, să râdă. ,,Îhî-îhî-îhî”, cum râde el și te face și pe tine să râzi; și râsul ăsta s-ar potrivi cu privirea din unele fotografii a fratelui celuilalt. Râsul ăsta și cu privirea aia, he-he-he. Celălalt nu-i spune Marelui Pinguin nimic nici despre râs, nici de privire, pentru că voluminosul Apolodor izbucnește: ,,Băăă, da’ ăsta chiar e iepure jupuit, băăă, adica blană de iepure jupuit, cu tot cu cap, și aia-i inima, băă, îhî-îhî-îhî”. Celălalt aprobă. ,,Bă, frate!”, se miră încă o dată Pinguinul, apoi se liniștește.