Sublima tăcere strigă smerită
în noaptea care se scurge timid
alunecă șoapte înmuiate în suflet
picături de stele scapară venin

timpul transformă
bobițe de toamnă târzie
pe frunzele reci
culoarea singurătății împrăștie vise
toarnă cascade de lacrimi seci

în marginea iernii
lumina e parte din stele
pe întinsul pământ răvășit
cu mâna întinsă
furi secunda s-o hrănești

dar munții păstrează
frânturi din anotimpuri vechi
povești încărcate
la marginea iernii
când bătrânii încă mai știu
acum cuvintele
se ceartă între ele
pe rând timpul le va sorbi.