“Pasii mei s-au ascuns in umbra ta, nu ne-am mai vazut de mult”. Povestea mea este simpla. Am iubit un soare, un gand, o speranta. Am iubit o stare. Starea aceea cand te bucuri de orice mic lucru care ti se intampla. Lumea era rosie, verde, violeta, habar n-am cum era, dar mie imi placea. O iubeam si oricum era lumea mea si a ei. Adica a noastra. Ce cuvant mare- “a noastra”. Era ea si universul meu care nu mai avea nici o coordonata spatiala sau temporara. Iar totul era invaluit intr-o lumina minunata. Poate ca ceea ce am iubit a fost tocmai lumina aceea, iar fata era o simpla inchipuire. Poate un inger care sa-mi indulceasca tristetea organica, sau poate fantoma unei printese din vremea cand pe pamant binele si raul erau in tabere diferite.
Acum nu stiu unde au disparut toate. Nu mai am nici gand, nici speranta, nici macar soare…A venit toamna si afara si inauntru, iar oamenii au ochii mici, ingustati, pentru ca nu mai au nici ei lumina. Intunericul asta i-a acopeit si pe ei. Oamenii si zeii asteapta inca o iubire mare. Acum inteleg ca povestea mea este povestea noastra, a celor tristi. Iar cand pamantul asta va muri, din cauza tristetii noastre se va intampla. Pentru ca nimeni nu va mai avea soare, gand sau speranta. Oameni buni, hai sa cautam un soare…