Rătăceam,
prin deșertul vieții,
văzând mereu,
fata morgana.

Cu buzele arse,
mai speram,
totuși,
să-ntâlnesc izvorul.

Timpul mă-nghițea,
tot mai adânc,
în nisipul mișcător
al zilelor.

Și-atunci,
tu mi-ai șoptit
cele șapte cuvinte
magice.

Veneau târziu...
Eram înlănțuit,
ca Prometeu.

Un fulger
mi-a luminat
cărarea spre izvor;
iar visul
m-a eliberat.

Și totul
s-a însuflețit:
pământ și lemn,
lemn și pământ.

De-atunci,
pășesc
privind mereu
spre orizont.

Timpul
nu mă mai îneacă -
sunt înălțat de-o aripă
a Eternității...

5 februarie 2011