Prin parc, printre arini, pașii foșnesc
(În joacă, plictisiți de nori și frig)
Frunze căzute din arbori ce șoptesc
Sau poate cântă, în timp ce eu doar strig
De dorul tău copile, că mi-este greu
Să știu ce suferințe ai (ca orice muritor)
Și-mi vii în gând, mereu, mereu, mereu,
Topindu-mă de dor, în pas stăruitor.
Îl rog pe Dumnezeu să-ți lase doar ce-i bun,
Iar c-o suflare sfântă să-mprăștie necazul,
Să se prefacă-n vise, mai grabnic, chiar în fum,
Să plece, să dispară, să schimbe-n drum macazul
Iar frunzele căzute, să-mi amintească doar,
De ani fără dureri și fără de amar.