Arsă de aer mă strecor în șoapte
Alunecând în apele mai reci,
Pentru că simt că merele sunt coapte
Și că din mine poate că nu pleci.

Vreau să-nțeleg polenul ce mă ninge,
Abisul lumii vreau să-l înțeleg,
Înaintând în freamătul ce stinge
Amurgul într-o floare, să-l culeg.

Sunt doar oglinzi oriunde m-aș întoarce
Și mă găsesc plecând dacă revin,
Pe sub arcada drumului puțin
Ori catedrala cu subtile arce.

Nehotărâtă mi-amăgesc iubirea
Și fug de lumea crudă a urzelii
Într-o grădină plină cu camelii,
S-ating culoarea, poate lecuirea.

Florina Ladislau